Binele din spatele raului

Cred ca ne-am obisnuit prea mult cu gandul ca atunci cand e rau, e doar rau. Am uitat sa vedem ca pragurile de sus ne sunt cel mai bun profesor in viata. Abia cand incepem sa ne impiedicam, sa nu ne mai iasa lucrurile asa cum ne-am dori, abia atunci avem intelepciunea sa ne punem intrebari si sa ne privim de sub lumina rece a lupei.

Si doar la o privire atenta putem sa ne dam seama ca am uitat sa ne punem intrebarile corecte. Nu stiu cand, cum, dar undeva pe drum, am inteles ca stim. Iar a sti inseamna ca nu te mai indoiesti. Cu fiecare incordare care confirma opiniile noastre ferme, mai punem o picatura in paharul care se va varsa la un moment dat, peste noi, rece si clar!

Daca suntem norocosi, incepem sa vedem. Daca nu, doar zarim cu coada ochiului si alungam gandul ca pe o naluca. Pina la pragul urmator.

 

Daca suntem intelepti, vedem si intelegem ca adevarata putere consta in a ne pastra intrebarile aproape. La indemana. Atat de aproape cat sa ne uitam la ceilalti si la noi, dincolo de aparente. Si sa vedem ca fiecare ne straduim sa ne fie bine, fara a avea intentia clara de a-i rani pe ceilalti. De altfel, cu cat ii ranim mai tare pe ceilalti, cu atat semnalam ca ranile noastre sunt infinit mai mari.

In “Ce ne spunem cand nu ne vorbim?” – Cristi Iacob spunea “De ce nu poate sa bata inima continuu? De ce e nevoie de pauze? Pentru ca la un moment dat va veni cineva sa le umple.” Ei bine, cred ca noi devenim la un moment dat CINEVA si ajungem sa ne intalnim mai curand cu noi, ca sa ne putem bucura pina si de pauze. Pina nu ajungi sa te intalnesti cu tine, nici altcineva nu va putea veni.

 

 

 

Tweet

Tags: criza, curaj, viata personala