Sursa de ganduri

La multe dintre evenimentele la care am participat anul acesta s-a discutat ce facem ca sa ne fie bine in perioada asta. Cum putem pune problema diferit si schimba perspectiva celor din jurul nostru, si a noastra, ca sa iesim din criza. Sau macar sa-i supravietuim, ca business.

Ar fi simplu daca am depista pastila potrivita pentru a trece criza, am plati cat este necesar pentru ea si totul s-ar rezolva. Din fericire lucrurile nu stau asa. “Din fericire” pentru ca este ocazia noastra de a ne pune niste intrebari, pe care poate le-am fi evitat daca n-am fi fost fortati sa o facem.

Sunt intrebari legate de stilul de management, de mesajele pe care le transmitem, de increderea pe care am insuflat-o sau nu celor din jurul nostru. Si, nu in ultimul rand, este vorba in primul rand despre increderea in noi, ca vom putea reusi, chiar daca nimic in jur nu poate confirma ferm asta.

Acum cativa ani se anticipau miscari masive in randul celor 20% care aduc 80% din venituri. America a ajuns sa vada deja aceste miscari intamplandu-se, ceea ce ar putea insemna ca lucrurile incep sa se miste. Insa, pe de alta parte, asta ma duce cu gandul la faptul ca nu ne facem sanie vara, desi intelegem ca ar putea fi necesar.

Actiunile care sa confirme ca vedem oamenii din spatele rolurilor din organizatii, ca ne pasa de cei care ne-ar putea ajuta sa trecem peste aceasta perioada, ca avem incredere in ei ca vor face tot posibilul sa ne fie tuturor bine, par sa aiba inca timp sa fie facute. Putem porni de la premisa ca toti angajatii cu care lucram sunt niste “hoti“, pregatiti sa ne gaseasca cu garda putin jos si sa caute variante sa ne pacaleasca, sau sa avem incredere ca deschiderea si girul de incredere venit de la noi vor fi rasplatite, peste asteptari. Oricum vedem lucrurile, vom avea dreptate. Profetia se auto-implineste. Dar diferenta intre a-l vedea pe fiecare din jur ca pe un “potential hot” sau un “potential sprijin”ar putea face diferenta intre cei care vor iesi invingatori din criza si invinsi.

S-au facut deja cateva luni de cand volumul de munca a sarit alt prag. Nu credeam ca poate sa creasca, dar..”never say never”:-)

Primavara lui 2013 ne-a gasit intr-un nou sediu, cu un proiect mare de outplacement, proiecte noi de recrutare si multe propuneri. Vara lui 2013 m-a tinut ocupata cu lansarea unei noi linii de business, implementam in acest moment un sistem de e-recruitment pentru unul dintre clientii nostri. Toamna lui 2013 ne-a adus cateva proiecte noi de recrutare, alte cateva proiecte foarte interesante de executive coaching, cateva sesiuni de curs de recrutare si mai multe cursuri deschise pe care le organizam. Un an plin, desi nu usor.

In coaching incerc sa ii ajut pe altii sa renunte la perfectionismul care blocheaza actiunile. Orice proces de coaching presupune un schimb si o dezvoltare mutuala.  Si eu invat de la cei cu care lucrez si de la fiecare situatie noua cu care ma confrunt. Lipsa timpului pentru scris este o dovada a unei asemenea lectii care inca trebuie invatata: cea a perfectionismului. Asa ca, si pentru ca am cativa prieteni dragi care ma sustin, dar si pentru ca vreau sa imi invat lectia totusi, voi relua postarile pe blog, chiar daca unele dintre ele nu raspund intotdeauna standardului pe care mi-ar placea sa il pastrez. Ziua are tot 24 de ore si in 2013, insa pare de cel mult 8-9 ore:-)

Ma astept ca iarna lui 2013 sa fie la fel de plina, nu neaparat productiva, dar sigur intensa. Daca nu din alte motive, macar pentru ca vor fi bugete ramase de cheltuit in acest an. Si, nu in ultimul rand, pentru ca sunt companii care au avut un an mai putin prost decat se asteptau si au decis ca a sta pe loc inseamna a scadea si mai mult. Exista inca speranta , sau asa aleg eu sa cred.

Zilele trecute, gandindu-ma ca deja incepe vara, imi aminteam ca la inceputul primaverii avem obiceiul de a ne primeni casa. Oare cum ar fi sa ne propunem si o primenire a gandurilor, principiilor de viata sau chiar a oamenilor pe care ii lasam in preajma noastra? Nu de altceva, dar consider ca e un proces necesar. Si nu am folosit “proces” intamplator, ci pentru ca are o ciclicitate si o dinamica care urmeaza cresterea si trecerea noastra prin viata.

Vorbeam de curand cu un bun amic despre starea de echilibru si de bine cu sine. Si concluzionam amandoi ca este rezultatul unei preocupari constante. Daca ai trecut in viata printr-o depresie, sau te-ai apropiat cat de cat de ea, nu inseamna ca nu o vei mai atinge. Cred ca inseamna ca te vei stradui mai mult sa recunosti semnalele ca te apropii de ea si incepi sa stii care sunt propriile arme cu care sa te lupti cu ea si sa te indepartezi. Odata ce ai ajuns acolo, stii locul, desi ar putea arata diferit data viitoare. Si e foarte important sa intelegi ca nu esti infailibil si merita sa ramai atent. Atent la tine, la ce esti, la cat de aliniat esti cu tine si cat de mult reflecta mediul tau valorile cu care intri in rezonanta.

In urma cu ceva timp, am citit o poveste care mi-a ramas in minte. Un tanar isi surprinde tatal, de altfel un om plin de energie si de un entuziasm debordant, avand dupa sine zilnic o servieta plina de carti de auto-dezvoltare. Nu isi poate ascunde mirarea de a vedea asa ceva la omul pe care il considera un exemplu de auto-motivare si incredere in sine. L-a intrebat: “Tata, de ce ai nevoie de toate astea? Esti cel mai optimist om pe care il cunosc?”. Mi-a ramas in minte raspunsul: “Si crezi ca asta se obtine atat de usor?”.

Stiu ca echilibrul si starea de bine nu se obtin usor. Stiu din cicatricile mele, din cele pe care le observ la cei din jurul meu, dintr-o ora petrecuta urmarind expresiile celor care trec pe strada. In perioadele noastre de crestere, de multe ori nu putem trece pragul singuri. E greu sa lasi in urma, e greu sa iti schimbi obiceiurile si sa te vezi obiectiv in oglinda. Dar este un exercitiu necesar. Altfel, riscam sa nu ne intalnim cu noi niciodata. Sau cum spunea o alta buna prietena… “sa ramanem nelocuiti”. Nu vreau sa imi asum acest risc. Si sper sa am in jurul meu cat mai multi oameni care s-au cautat si incep sa se bucure de regasire. Toti avem nevoie de inspiratie. A mea vine zi de zi, si cand nu vine, o caut.

Am nevoie de curatenia de primavara asa cum am nevoie de aer. Dupa fiecare tura de curatat ganduri, lasat in urma obiceiuri sau oameni, visez mai frumos. Si apoi ajung sa imi traiesc visele, fara sa ma mai gandesc la ele.

Mastering others is strength. Mastering yourself is true power. – Lao Tzu

Sunt oameni pe care nu ii poti ajuta. Oricat de mult ti-ai dori, te lovesti de nevoia lor de a fi ajutati, de a se simti ajutati. Dar totul se opreste aici.

Cred ca am avut fiecare dintre noi parte de o asemenea tipologie, de multe ori recunoscuta cu greu. Greu pentru cei care incearca sa ajute, pentru ca iti ia ceva timp pina te prinzi ca e nevoie doar de deschiderea de a ajuta si nu de ajutor propriu zis. Si pina te prinzi, consumi ceva energie incercand. Daca nu merge o varianta, trecem la urmatoarea, doar avem resurse. Si mai avem ceva: senzatia ca daca vrem, o sa reusim. Daca n-a iesit dupa prima incercare, asta inseamna doar ca n-am folosit metodele potrivite si e momentul sa incercam altceva.

Insa mai inseamna ceva, mult mai grav. Spune ceva despre noi, mai mult decat despre celalalt. Ne-ar putea spune ca ne consideram infailibili. Ca noi credem ca ne va reusi ceea ce nici familiei, nici prietenilor, nici vietii traite pina acum de cel vizat nu i-a reusit. Noi il vom salva.

E o capcana periculoasa, in care cadem cu mare usurinta daca nu ne dezvoltam doza sanatoasa de egoism. De multe ori, egoismul este privit ca fiind negativ. In fapt, cred ca uitam conotatia lui pozitiva. Avem nevoie, in primul rand, de noi pentru a putea fi orice ne-am putea propune pentru celalalt. Si avem nevoie de noi intregi, echilibrati si capabili sa credem ca vom reusi. De asta cred ca luptele trebuie alese cu grija.

Altfel, riscam sa tranformam totul intr-o lupta. Fara miza, fara castigatori, dar cu multi invinsi.

In tumultul de stiri apocaliptice pe care le citim zilnic mai scapa din cand in cand cate o stire despre olimpicii romani, despre proiecte facute de tineri sau despre premii internationale obtinute pentru inovatie. Din pacate insa, cadem in pacatul de a nu le acorda prea multa importanta, sau a le trece cu vederea prea repede. Mi se pare riscant sa nu vedem si lucrurile bune, realizarile noastre sau ale celor din jur, mai ales ca avem nevoie de vesti bune ca sa putem merge fiecare dintre noi inainte cu putin mai mult curaj si energie.

Cand m-a sunat Marta sa imi spuna de campania sustinem inovatia am zis fara sa stau prea mult pe ganduri “da, ce idee buna”. Este pentru prima oara in istoria Salonului de la Geneva cand o tara a luat marele premiu de DOUA ori: Mircea Tudor a luat Marele Premiu la Salonul de Inventii de la Geneva pentru constructia unui scanner care radiografiaza in cateva minute un avion.

Lista inventiilor romanesti care au schimbat lumea este mult mai lunga si prea putin cunoscuta. Alte cateva nume de care se leaga asemenea performante sunt: Anastase Dragomir, cel care a brevetat scaunul ejectabil la avioane,  George Emil Palade a luat premiul Nobel pentru mecanismul celular al productiei de proteine, Stefan Odobleja, cel a pus bazele ciberneticii moderne, stiinta cu aplicatii in robotica, informatica si electronica.

Lista este mult mai lunga, veti vedea si in urmatorul numar al Revistei BIZ.

Ce ma bucura cel mai mult, vazand asemenea rezultate exceptionale, este gandul ca asta ar putea insemna si mai mult bani investiti in cercetare, ceea ce ar putea tine acasa mai multi specialisti, care s-au indreptat constant catre ale tari pentru a-si putea continua activitatea. Daca as visa si mai frumos, as indrazni sa sper ca asta va incepe sa aduca acasa cat mai multi dintre romanii care au ales calea dezradacinarii. Sper sa nu ramana doar un vis!

Tot romanul se pricepe la PR, Marketing, Social Media, Politica si… HR. Daca suntem adesea in postura de a intelege oamenii din jurul nostru, de a lucra cu ei, de a-i convinge de ceva, rezulta ca stim HR. Nu vreau sa fac o pledoarie pentru motivele pentru care se intampla asta, insa as vrea sa ma opresc asupra uneia dintre afirmatiile generate, de obicei, de cineva care se potriveste acestei tipologii.

Nimic mai gresit. Cred ca sunt intr-adevar mai multe sanse sa gasesti oameni buni disponibili in aceasta perioada, dar s-ar putea sa nu se potriveasca fix cu ceea ce cauti acum.

Faptul ca sunt multi oameni in cautarea unui job acum, spune celor care sunt angajati si altceva: “Atentie la schimbari, evalueaza bine” sau, cu alte cuvinte, “nu da vrabia din mana pe cioara de pe gard” si “nimic nu este ce pare sa fie”.

In ultimii ani, devine din ce in ce mai serioasa decizia de a schimba un loc bun, in care ai avut rezultate, cu un alt job poate la fel de bun, dar care are mai multe necunoscute in ecuatie. Nu stii daca planurile lor sunt sustenabile, daca mediul este chiar asa cum este prezentat, iti evaluezi cu mult mai multa atentie riscurile pe care ti le asumi pentru un pachet usor mai mare sau un rol mai complex decat cel actual. Zic usor mai mare pentru ca nu se mai fac schimbari pentru diferente salariale asa de mari cum se intampla in 2006 – 2007, cresterile nu sunt spectaculoase. Insa, un manager de top sau un expert intr-o anumita arie, a ajuns la nivelul de maturitate care il ajuta sa aplice aceleasi principii din business in modul in care isi construieste cariera.

Principalele motive pentru care ar putea pleca in aceste timpuri tin mai degraba de instabilitatea companiei actuale (de multe ori au acces la informatii care nu sunt disponibile in acest moment in piata), de efectele limitative ale crizei (puterea de decizie si libertatea de miscare au tins in multe organizatii sa se reduca), de atitudinea managerului direct care continua sa isi justifice (ideal in scris) deciziile,  mai ales cele de angajare, si lista ar putea continua, dar nu prea mult.

Ca sa atragi un om bun, care este intr-un job bun si are performanta in aceste conditii de piata, ai nevoie de adevarate abilitati de vanzare si de o deschidere si o abordare plina de argumente sustenabile legate de oferta ta. In continuare e nevoie sa “vanezi” oamenii buni, insa, mai mult decat in trecut, e necesara o imbunatatire a modului in care iti prezinti oferta si a manierei in care negociezi pachetul oferit.

Si nu, proiectele de recrutare nu dureaza mai putin, ci mai mult decat in alte perioade. Pe de o parte datorita argumentelor de mai sus, pe de alta parte din cauza nevoii din unele organizatii de a avea toate aprobarile pentru a lua o asemenea decizie.

Tot suntem in perioada daramarii miturilor, va invit sa va ganditi la cele de mai sus si din perspectiva voastra ca si angajator, dar si ca angajat. Sunt deschisa la contra-argumente, poate asta este doar experienta mea in recrutare in ultimii ani. Astept provincia. 🙂

Vad din ce in ce mai des ghiduri de genul – cele mai importante 10 greseli/sfaturi/idei/gadgeturi “pentru corporatisti”. Unele sunt amuzante, dar am senzatia unei exagerari voite, care imi lasa un gust amar. Poate este “la moda”. Oricum mi se pare o moda destul de periculoasa, avand in vedere ca tine de ceva timp.

Bogdana scria de curand un articol foarte util in care m-am regasit. Si, pentru ca este un subiect pe care il aveam in minte de ceva timp, as vrea sa mai adaug cate ceva la argumentele aduse de ea.

Ma deranjeaza cand aud oameni jenati cumva in fata mea cand isi descriu experienta si activitatea actuala, aproape scuzandu-se ca sunt inca corporatisti, ca n-au curajul de a incepe pe cont propriu. Nu toata lumea poate sau trebuie sa inceapa o activitate pe cont propriu, precum nu toata lumea din corporatii trebuie sa fie intr-un job pe care il uraste. Stiu nenumarate situatii si oameni care sunt foarte incantati de ceea ce fac, care ii dezvolta si trateaza corect pe ceilalti, dar care joaca rolul cu tot ceea ce presupune adaptarea intr-o organizatie mare, cu roluri, proceduri, procese.

Nu neg ca exista si oameni care poate s-au luat prea in serios. Valabil insa si pentru freelanceri sau “patroni”. Ar insemna sa fim de acord ca toti cei care sunt pe cont propriu au in ei samanta unor tirani, asteptand doar sa se dezvolte businessul suficient de mult pentru a-si da in vileag adevarata fata. Sau ca toti cei care sunt antreprenori sau proprietari de business au obisnuinta de a-i trage in piept pe ceilalti sau de a face afaceri necinstite. Cum nu toti cei care lucreaza pe cont propriu sunt feriti de patronajul unui propriu ego supra inflat sau al unei inabilitati de a lucra cu adevarat in echipa.

Ce m-a deranjat insa cel mai tare este faptul ca am auzit de foarte multe ori aceste argumente anti-corporatisti venind de la freelanceri sau antreprenori tineri care… LUCREAZA cu marile corporatii. Mi se pare foarte stramb sa vorbesc constant si public de rau mana care ma hraneste. Sa o vad echilibrat da, are si plusuri si minusuri. Dar sa o critic, desi este principala mea sursa de venit, doar ca banii nu sunt livrati in contul de salarii, ci in contul de firma, deja mi se pare o ipocrizie prea mare.

Cred ca ar merita sa ne acordam mai mult credit unii altora. Poate asa nu ne vom mai mira de ce sunt situatii in care sunt refuzate ofertele noastre, chiar daca aparent au conditii calitative si financiare mai bune decat unele venite de la firme cu mai mare renume. Si in felul acesta lasam si corporatistii sa decida singuri, pe pielea lor, cand si daca este momentul sa renunte la beneficiile locului aparent caldut pentru a intra in lumea antreprenoriatului. Nu toti suntem o apa si un pamant si asta e foarte bine!

Disclaimer: nu am lucrat niciodata intr-o corporatie, desi am lucrat intr-o organizatie internationala inainte de a-mi incepe activitatea pe cont propriu. Partenerii de business au fost insa in 90% din cazuri companii multinationale, corporatii, cu care am colaborat si colaborez foarte bine!

Cu ceva timp in urma il descopeream pe Victor Frankl si cartea lui, care urma sa-mi devina de capatai: “In cautarea sensului vietii”. Se aduna deja cativa ani buni de cand citesc despre motivele care ne fac fericiti, despre ce rol are tipul de munca pe care o facem in ecuatia asta a echilibrului personal al fiecaruia dintre noi.

Unul dintre motivele pentru care am ajuns la Frankl a fost faptul ca am gasit mentionata foarte des cartea lui. Al doilea este felul in care ma impresioneaza toate povestile despre Holocaust si ma ajuta sa imi regasesc instant bucuria de a trai si sa multumesc cerului pentru tot ce am, inclusiv faptul ca nu m-am nascut in acele vremuri.

Citeste continuarea

Cu ceva timp in urma scriam despre ceea ce parea sa fie un semnal de alarma –   angajatorii cer parola de Facebook in procesele de recrutare. Am preluat atunci un poll in care intrebam ce ati face daca vi s-ar cere parola la interviu. Concluziile mi se par relevante, 84% ( din cei 153 care au raspuns) ar refuza categoric. Pe de o parte m-am linistit.

Ma ingrijoreaza totusi ca 12% ar permite unui angajator sa se uite peste contul lor de Facebook de fata cu ei.  Daca va regasiti cumva printre cei care au raspuns asa, sugerez o lectura care v-ar putea da cateva idei despre cum puteti contracara o asemenea cerere.

Revin asupra subiectului si pentru ca am citit un articol care confirma faptul ca in statul de unde a pornit, de fapt, toata acesta dezbatere, tocmai s-a interzis o asemenea practica in procesele de recrutare.

Dar mai am doua motive, pe langa acesta. Primul ar fi acela ca imi este teama de tendintele de discriminare care ar putea fi stimulate de o asemenea practica.

Citeste continuarea

Cand m-am inscris la liceul in care preda mama mea deja de multi ani de zile, singurele lucuri la care ma puteam gandi erau ca elevii nemultumiti de relatia cu ea vor rasfrange nemultumirea asta asupra mea. Imi povestea de la scoala, ii stiam pe o parte dintre ei, dar undeva acolo adanc in mine statea ascunsa o temere ca poate asa se vede de la ea, totul frumos. Din fericire avea dreptate, atunci, acum si de nenumarate ori dupa aceea. Mi-a fost mult timp teama sa ii prezint prietenii sau prietenele mele pentru ca stiam ca dupa 5-10 minute de interactiune stie deja cum vor reactiona si ma va avertiza cu cine am de-a face. Si a avut invariabil dreptate. Probabil ca o viata petrecuta in invatamant isi spune cuvantul atunci cand esti o “diriga” cu har. Altfel nu-mi pot explica faptul ca dupa ani de zile de cand s-a pensionat, profa de mate si “diriga” primeste inca la fiecare Craciun o trupa de 10-15-20 fosti elevi care vin sa o colinde si sa stea de vorba cu ea.
De mult timp m-am uitat in jur si am inceput sa apreciez relatia speciala pe care o am cu mama mea. E mai putin comun decat ma asteptam sa te ridice pe picioarele tale in viata un om care spune si acum “Te rog sa ai grija sa iti fie bine, sa fii fericita. Sa nu uiti ca nu traieste nimeni in locul tau. Eu te sustin orice ai decide sa faci”. O iubesc, si i-o spun cat de des pot, aici si acum din nou, pentru ca este parte din ceea ce sunt.

Citeste continuarea