A discuta nivelul de venit pe care il astepti pare sa fie de multe ori echivalentul cedarii puterii intr-o negociere.  Corect, daca piata ar fi structurata. Nefiind structurata, ne jucam de-a “Baba Oarba”, schimband rolurile, cand angajatorul cand candidatul. Spune tu, ba nu, spune tu primul, cat esti dispus sa oferi.

Calculul ar trebui sa fie unul simplu, nu doar de facut ci si de comunicat. Care este nivelul meu de trai in acest moment? Ce presupune costul vietii pentru mine? Sunt multumit de el? Daca da, asta e minimul.  Daca nu, cu cat as fi de fapt multumit?

Minimul reprezinta de fapt un nivel de venit care sa imi permita sa ma concentrez pe munca si nu pe solutii pentru plata facturilor. Multumit, aici definita e dificila si depinde de fiecare in parte.  Dar prespune sa te gandesti la asta, si sa intelegi de ce anume ai nevoie ca sa fii multumit, ce alte cursuri vrei poate sa iti platesti singur, ce alte planuri personale ai, cum estimezi ca se vor schimba acestea in perioada urmatoare. Trecem prin filtrul realitatii raspunsul asta si putem avea o concluzie de prezentat.

Oare cedam puterea cu adevarat intr-o negociere atunci cand spunem pretul? Cred ca nu, el functioneaza in special ca un termen de orientare. Imi poate spune cat de realist sunt eu cu privire la ceea ce pot face, imi poate spune cam in ce zona ar trebui sa se afle o oferta ca sa aiba mai mari sanse de acceptare, sau imi poate spune daca ne oprim aici. Si avem toti de castigat dintr-o asemenea abordare. Cu conditia sa ne schimbam modul in care ne uitam la ..putere!!

Jurnalele internationale deja incep sa vorbeasca despre post-criza in piata fortei de munca. Ma asteptam sa gasesc o abordare mai degraba optimista, insa, dupa SUA, urmeaza Anglia, care confirma acelasi lucru…..creste fluctuatia de personal!!! Oamenii vor sa plece, sa faca schimbari, acum ca lucrurile par sa intre pe drumul cel bun. Explicatia e simpla, criza a fost un fel de “cu masca, fara masca, ghiciti personajul”.

Iti place compania in care lucrezi? Daca raspunsul dat inaintea crizei este diferit de cel dat dupa criza, sunt mari sanse sa creasca numarul de plecari din companii. Insa schimbarile de data aceasta par sa fie caracteristicile pozitiilor cheie si persoanelor cheie din organizatii. Vom vedea cum stim sa facem fata acestei crize, care va pune in continuare accentul pe valori. Stim sa le demonstram, sa ne traim valorile prin ceea ce facem?  Ne-a convins criza, sau inca vrem sa fim convinsi doar de ceea ce credem si se vede de la noi?

In perioadele tensionate, in etapa schimbarilor, din fericire suntem mai deschisi catre noi insine si catre ceilalti.  Mai deschisi catre a ne vedea cu adevarat, a ne pune intrebari si a avea curajul sa auzim raspunsurile necenzurate. Parca suntem chiar surprinsi de propriul nivel de empatie cu ceilalti, brusc crescut:-). Am putea spune ca pina aici, totul este in regula.  Si asa ar fi, daca iesirea din tensiune nu ne-ar trimite cu viteza luminii inapoi de unde am plecat.

Ceea ce vad frecvent intamplandu-se cu oamenii care isi cauta o noua cale, sau cauta sa isi schimbe angajatorul, este o disponibilitate de a iesi din zona de confort, o deschidere catre alte optiuni, catre ceilalti, o brusca activare a tuturor contactelor neintretinute de ani de zile, si multe alte actiuni care nu sunt caracteristice aceleasi persoane in perioadele linistite. Totul bine pina aici.

Uneori tensiunea se rezolva repede, alteori mai greu, oricum trece pina la urma. Gasim repede solutia cea mai evidenta, de multe ori cea mai comoda, dar nu neaparat si cea mai potrivita. Dar este o optiune viabila.  Si… pornim din nou pe aceeasi cale, ne afundam din nou usor usor, si revenim la vechile obiceiuri. Nu mai cunoastem pe nimeni, nu ne mai intereseaza nimic, si speram cu ardoare ca nu vom mai trece curand prin aceasi etapa, ca nu va mai fi nevoie sa facem asta.

Si daca totusi va mai fi nevoie? Si daca tensiunea asta ar fi putut sa ne indrepte catre un “liman” nou si catre o schimbare mai profunda a obiceiurilor care nu ne ajuta deloc in viata?

Alegerea ne apartine. Putem gandi pe termen scurt, si ne putem intoarce repede inapoi in cochilia comoda, sau putem sa ne amintim raspunsurile si maine, dupa ce tensiunea va fi disparut! E doar o optiune individuala, care insa face diferenta.

Da, asa este, aproape totul se poate invata daca vrei. Dar intrebarea cea mai potrivita ar fi ce ai invatat in decursul timpului fara sa iti propui sa inveti? Pur si simplu n-ai simtit cand a trecut timpul petrecut facand ceva ce iti facea multa placere.

Timpul investit in a incerca sa iti identifici talentele este una dintre cele mai profitabile investitii pe care le poti face.  Bineinteles ca nu este suficient sa le identifici, ar fi util sa iti faci si un plan de actiune legat de utilizarea lor.  Dar sa incepem cu primul pas...introspectia. Nimeni nu stie mai bine decat tine, mai exista oamenii in jurul tau care ar putea confirma, dar doar dupa ce ai facut singur/a identificarea talentelor.

Cateva potentiale solutii la asta ar putea fi:

– ce iti facea placere sa faci cand erai copil

– care erau activitatile sau materiile la scoala care iti absorbeau toata atentia

– pentru ce tip de activitate ti se cere cel mai frecvent ajutorul

– ce sperai sa ajungi cand “vei fi mare”.

Asta ar fi un prim pas posibil, sa iti petreci putin timp cu tine incercand sa iti dai raspunsul la aceste intrebari. Sau la altele, care vor urma….

Criza nu este momentul potrivit pentru a face schimbari in cariera! Poate asa este. Insa sigur este unul dintre cele mai bune momente sa iti pui intrebarile potrivite. Daca nu atunci cand totul in jurul tau se schimba,  cand? Daca nu atunci cand doare si esti dispus sa intri in profunzime, cand? Poate nu este momentul sa faci o schimbare daca simti ca ai risca prea mult, dar macar foloseste timpul asta pentru o introspectie reala.

Ce anume iti place la ceea ce faci?

Ce te deranjeaza si iti da senzatia ca ai pierdut energie?

Ce tip de interactiuni iti fac placere?

Ce tip de cultura organizationala iti place?

Ce iti displace la organizatia din care faci parte sau modul in care se interactioneaza in organizatie?

Ce talente ai? Ce ti-a spus lumea ca stii sa faci foarte bine?

Ce hobbiuri ai? Ce activitati faci in care pierzi notiunea timpului?

Asta ar fi un inceput…care nu e chiar simplu daca raspunzi cu sinceritate si incerci sa iesi putin din sabloane.  Nu conteaza cum ar suna raspunsurile tale in ochii celorlati, e mai important sa fi tu sigur de adevarul lor.

Intr-un articol recent, Kevin Weeler, Presedinte la Global Learning Resources, vorbea despre echilibrul intre viata personala si cea profesionala. E un concept care merita revazut, mai ales ca se vorbeste de echilibru abia in secolul 20, inainte impletirea intre viata de familie si munca era mult mai naturala. Ne-a luat mult timp sa ne obisnuim sa mergem undeva si sa stam ore intregi tintuiti in acel loc, pentru ca acum…sau poate in curand.., sa vina momentul sa ne dezobisnuim. Sau macar sa integram mai bine cele doua parti.

Se pare ca pentru generatia Baby Boomers (nascuti imediat dupa cel de-al doilea Razboi Mondial) ideea de a sta intr-un singur loc pentru a munci, un anumit numar de ore, era felul natural de a fi. Ceea ce se intimpla insa cu generatiile mai noi duce la o schimbare a acestei perspective.  Si cei care contribuie la aceasta schimbare sunt Generatia Y (nascuti in intervalul 1970-2000), a caror atitudine despre munca si flexibilitatea pe care au inceput sa o impuna vizavi de locul in care aceasta se desfasoara, pare a confirma existenta unei noi abordari. O abordare mai flexibila, in care accentul se pune pe rezultatul muncii tale, pe implicare si credinta ca ceea ce faci este potrivit talentelor si aspiratiilor tale.

Nimic mai gresit!! Da, e dificil sa accepti ca tocmai de tine n-a mai fost nevoie acolo. Acolo unde tu ti-ai pus la bataie toata energia si te-ai implicat ca si cum la intrare se construia de zor soclul statuii tale viitoare.  Dar te-ai gandit ca nu are nici o legatura cu tine personal? Sau te-ai gandit ca singura legatura posibila este faptul ca soarta iti da un “branci” ca sa te forteze sa te gandesti la ceea ce iti doresti cu adevarat?

Nu e usor, sa nu ne ascundem dupa naivitati.  Dar “ce nu te doboara, te intareste”.  Daca totusi ai reusi sa treci mai usor peste eveniment in sine, peste legatura ta emotionala cu decizia care te-a afectat asa de tare,  poate indraznesti sa ramai putin fata in fata cu tine. Mai ales ca n-ai mai facut lucrul asta de mult timp, cam de atunci de cand “pilotul automat” a pus stapanire pe viata ta.

Poti si sa eviti asta, ramine alternativa panicii. Unde poate ea duce? E simplu, la decizii gresite, luate de frica de a nu ramine in afara sistemului.  Este o cale rapida catre un angajator poate mai rau decat cel anterior, sau la o activitate care iti face mai putina placere, sau la mai putin bani…dar, esti inapoi in randul lumii!

Sau..ai putea folosi acest timp ca sa iti faci un plan realist de actiune:

– un calcul financiar, ce rezerve ai, pe cati bani te poti baza in perioada urmatoare

– cat poti reduce cheltuielile si la ce lucruri poti renunta in perioada urmatoare

– ce alte surse de venit ai ca alternativa la salariul lunar

– cate luni poti rezista, si ce inseamna pentru tine “worse case scenario”…daca totul merge prost, ce inseamna fundul sacului pentru tine

– ce intalniri, locuri, activitati iai aminat de mult timp

din lipsa timpului, desi ti-ai dorit sa le poti face

– si eu ce imi doresc de fapt!!

“M-au pus pe liber”…daca toti esti un om liber, comporta-te ca atare, sigur iti mai amintesti ce inseamna asta!

Oare cat de multi suntem dispusi sa ne intrebam ce am putea face diferit? Trimit zeci de aplicatii, sunt chemat la cateva interviuri, daca sunt norocos, poate primesc o oferta care mi se pare oricum departe de ceea ce ar trebui. Si de aici incotro?

Sunt putini cei care se gandesc ca poate ar putea face ceva diferit chiar ei? Ca poate au gresit in modul in care au aplicat? Ca poate CVul nu este bine facut? Sau scrisoarea de intentie? Sau au raspuns in interviu in asa fel incat si-au asigurat singuri raspunsul negativ. Oare ne punem cu adevarat intrebarile astea sau sunt intrebari pe care si le pun prea putini?

Haideti sa ne gandim la cariera….sau sa ne planificam cariera. De ce? Merita?

Oare merita sa ne gandim la ceea ce vom fi cand “vom fi mari”? Sau ne-am gandit cum aratam noi ca oameni in varful carierei? Si daca ne-am trezit intr-o zi adulti si ne-am dat seama ca nu suntem nici in compania, nici in functia potrivita, acum ce urmeaza?

Pentru Romania termenul de planificare a carierei a fost considerat mult timp o utopie, oricum numarul de posturi a fost o lunga perioada foarte mic prin comparatie cu numarul candidatilor disponibili, sau…. oricum posturile cele mai interesante sunt ocupate prin cunostinte si relatii, ce sens are. Si mai am exemple de cinismul propriu noua, cu care ne-am obisnuit prea mult sa ne gasim scuze pentru a nu ne gandi la ceea ce putem face NOI.

Probabil ca pietele evoluate nu stiu prea multe, ii mai putem invata noi cate ceva despre cum se fac lucrurile:-). Cred ca totusi am putea sa invatam noi multe de la ei. Si de la cei din jurul nostru pentru care lucrurile par sa fi iesit mai bine decat pentru noi.  Acei oameni pentru care, cel putin aparent,  lucrurile ies mai usor decat pentru ceilalti. Spun aparent, pentru ca in spatele lucrurilor care par ca vin de la sine exista de multe ori un efort constant si o gandire pe termen lung care determina actiuni coerente si aliniate unui anumit obiectiv. Pentru ca si Samuel Goldwyn avea drepate cand spunea “cu cat muncesc mai mult cu atat am mai mult noroc”.

De ce acest blog? Pentru ca exista oameni care s-au construit pe sine prin munca, care au crezut ca depinde de ei,  care au facut lucrurile gandindu-se inainte care este impactul acestora pe termen lung, care cred ca poti sa iti influentezi propriul destin profesional prin ce si cum faci.  Tutoror celor care nu se considera doar victimele imprejurarilor le spun bun venit!!