

Mi s-a parut intotdeauna un demers dificil sa revin la starea si emotiile de copil. Poate si pentru ca am uitat sa ma joc… Cu ceva vreme in urma, mi s-a parut chiar ca e mai bine sa renunt la un obicei in care rationalul joaca un rol mai putin important. In ultimii ani, insa, de cand am cel mai stabil job din lume:-), cel de mama, am facut exercitiul acesta mai des si cu o placere mereu mai mare.
Imi amintesc si acum cat de mare si de frumoasa imi parea cladirea Circului, locul acela in care se intamplau minuni, la adapostul unei cupole imense. Treceam des pe langa constructia in forma de ciuperca si, de fiecare data, incercam sa imi imaginez ce se intampla inauntru, cum se repeta, unde stau animalele, ce viata duc oamenii care lucreaza acolo si cat de multa joaca este in munca lor. Au trecut anii si tonul intrebarilor mele a devenit din ce in ce mai serios: oare cum o fi sa te joci cu viata ta in fiecare zi? M-am gandit mereu la „circari” cu o admiratie amestecata cu frica de ceva ce nu puteam cuprinde, nu puteam intelege.