Tag: viata personala

June 4th, 2013 comenteaza 3 comentarii

Zilele trecute, gandindu-ma ca deja incepe vara, imi aminteam ca la inceputul primaverii avem obiceiul de a ne primeni casa. Oare cum ar fi sa ne propunem si o primenire a gandurilor, principiilor de viata sau chiar a oamenilor pe care ii lasam in preajma noastra? Nu de altceva, dar consider ca e un proces necesar. Si nu am folosit “proces” intamplator, ci pentru ca are o ciclicitate si o dinamica care urmeaza cresterea si trecerea noastra prin viata.

Vorbeam de curand cuClouds un bun amic despre starea de echilibru si de bine cu sine. Si concluzionam amandoi ca este rezultatul unei preocupari constante. Daca ai trecut in viata printr-o depresie, sau te-ai apropiat cat de cat de ea, nu inseamna ca nu o vei mai atinge. Cred ca inseamna ca te vei stradui mai mult sa recunosti semnalele ca te apropii de ea si incepi sa stii care sunt propriile arme cu care sa te lupti cu ea si sa te indepartezi. Odata ce ai ajuns acolo, stii locul, desi ar putea arata diferit data viitoare. Si e foarte important sa intelegi ca nu esti infailibil si merita sa ramai atent. Atent la tine, la ce esti, la cat de aliniat esti cu tine si cat de mult reflecta mediul tau valorile cu care intri in rezonanta.

In urma cu ceva timp, am citit o poveste care mi-a ramas in minte. Un tanar isi surprinde tatal, de altfel un om plin de energie si de un entuziasm debordant, avand dupa sine zilnic o servieta plina de carti de auto-dezvoltare. Nu isi poate ascunde mirarea de a vedea asa ceva la omul pe care il considera un exemplu de auto-motivare si incredere in sine. L-a intrebat: “Tata, de ce ai nevoie de toate astea? Esti cel mai optimist om pe care il cunosc?”. Mi-a ramas in minte raspunsul: “Si crezi ca asta se obtine atat de usor?”.

Stiu ca echilibrul si starea de bine nu se obtin usor. Stiu din cicatricile mele, din cele pe care le observ la cei din jurul meu, dintr-o ora petrecuta urmarind expresiile celor care trec pe strada. In perioadele noastre de crestere, de multe ori nu putem trece pragul singuri. E greu sa lasi in urma, e greu sa iti schimbi obiceiurile si sa te vezi obiectiv in oglinda. Dar este un exercitiu necesar. Altfel, riscam sa nu ne intalnim cu noi niciodata. Sau cum spunea o alta buna prietena… “sa ramanem nelocuiti”. Nu vreau sa imi asum acest risc. Si sper sa am in jurul meu cat mai multi oameni care s-au cautat si incep sa se bucure de regasire. Toti avem nevoie de inspiratie. A mea vine zi de zi, si cand nu vine, o caut.

Am nevoie de curatenia de primavara asa cum am nevoie de aer. Dupa fiecare tura de curatat ganduri, lasat in urma obiceiuri sau oameni, visez mai frumos. Si apoi ajung sa imi traiesc visele, fara sa ma mai gandesc la ele.

Mastering others is strength. Mastering yourself is true power. – Lao Tzu

 

 

May 27th, 2013 comenteaza Un comentariu

Sunt oameni pe care nu ii poti ajuta. Oricat de mult ti-ai dori, te lovesti de nevoia lor de a fi ajutati, de a se simti ajutati. Dar totul se opreste aici.

Cred ca am avut fiecare dintre noi parte de o asemenea tipologie, de multe ori recunoscuta cu greu. Greu pentru cei care incearca sa ajute, pentru ca iti ia ceva timp pina te prinzi ca e nevoie doar de deschiderea de a ajuta si nu de ajutor propriu zis. Si pina te prinzi, consumi ceva energie incercand. Daca nu merge o varianta, trecem la urmatoarea, doar avem resurse. Si mai avem ceva: senzatia ca daca vrem, o sa reusim. Daca n-a iesit dupa prima incercare, asta inseamna doar ca n-am folosit metodele potrivite si e momentul sa incercam altceva.

Insa mai inseaThis way that waymna ceva, mult mai grav. Spune ceva despre noi, mai mult decat despre celalalt. Ne-ar putea spune ca ne consideram infailibili. Ca noi credem ca ne va reusi ceea ce nici familiei, nici prietenilor, nici vietii traite pina acum de cel vizat nu i-a reusit. Noi il vom salva.

E o capcana periculoasa, in care cadem cu mare usurinta daca nu ne dezvoltam doza sanatoasa de egoism. De multe ori, egoismul este privit ca fiind negativ. In fapt, cred ca uitam conotatia lui pozitiva. Avem nevoie, in primul rand, de noi pentru a putea fi orice ne-am putea propune pentru celalalt. Si avem nevoie de noi intregi, echilibrati si capabili sa credem ca vom reusi. De asta cred ca luptele trebuie alese cu grija.

Altfel, riscam sa tranformam totul intr-o lupta. Fara miza, fara castigatori, dar cu multi invinsi.

March 1st, 2013 comenteaza 4 comentarii

Exista momente in care cei 4 pereti intre care te afli devin brusc fluizi si te fac sa te simti in mijlocul lumii si, mai ales, in mijlocul tau. Acela pe care nu-l stiai foarte bine, dar intuiai ca exista acolo undeva, adanc ascuns.

Asa am simtit acum 6 ani la Erisma 5, cand intr-o sala a Hotelului Novotel, ne intreba brusc Oana Pellea unde suntem. Am parasit incaperea, dar unde am plecat? Brusc cuvintele incepeau sa sune altfel si sa rezoneze in noi si in toate, de parca atunci am fi descoperit pentru prima oara limba romana.


Citeste continuarea

February 14th, 2013 comenteaza Fii primul care comenteaza

Cred ca ne-am obisnuit prea mult cu gandul ca atunci cand e rau, e doar rau. Am uitat sa vedem ca pragurile de sus ne sunt cel mai bun profesor in viata. Abia cand incepem sa ne impiedicam, sa nu ne mai iasa lucrurile asa cum ne-am dori, abia atunci avem intelepciunea sa ne punem intrebari si sa ne privim de sub lumina rece a lupei.


Citeste continuarea

February 7th, 2013 comenteaza 9 comentarii

Intre fricile mele de toate zilele s-au numarat: frica de avion, frica de lift, frica de ski, frica de telecabina, de viteza, frica de a pleca de la fostul loc de munca, frica de esec… si lista ar putea continua.

Apoi, pe masura ce incepeau sa ma acapareze, mi-am dat seama ca nu am alta varianta decat sa le privesc in ochi. M-am suit in avion, am urcat cu telecabina, am inceput sa invat sa schiez, am plecat dintr-un job bun, iar pe masura ce mi-am trait momentele de “rece pe sira spinarii”, am reinceput sa ma construiesc si sa ma intalnesc cu mine.


Citeste continuarea

January 21st, 2013 comenteaza Un comentariu

Daca stau sa ma uit la numarul articolelor pe care le-am publicat in 2012, s-ar putea zice ca nu am fost prea activa. Insa, realitatea este fix pe dos, tocmai volumul foarte mare de munca de anul trecut nu mi-a lasat prea mult timp pentru scris. Am preferat sa ma concentrez pe ceea ce ma ajuta sa imi alimentez visele. Toate trec prin stomac. Vise si emotii in egala masura, iar lectia asta legata de statul cu capul in nori, dar cu picioarele bine infipte in pamant, am trait-o din nou foarte intens in 2012.

In majoritatea2012 si lectiile lui cazurilor reactionez mai bine la frica. Dar nu la frica de a face, ci la cea de a nu face ceva. Si mai ales la frica de mine, cea de peste cativa ani. Din aceeasi frica, imi si notez lucrurile care ma bucura. Mi-e teama sa nu fiu coplesita de valul de negativism sau teama care blocheaza…

Am avut de repetat niste lectii de viata si am primit niste examene noi. Sper ca le-am trecut cu bine, insa probabil nu voi sti asta decat peste cativa ani. Le rezum mai jos, poate sunt si altora de folos.

1. Nu avem dreptul sa ne lasam coplesiti de frica. Sa ne miscam din cauza ei da, dar blocajele nu fac bine nimanui. Ne fac rau noua si celor din jurul nostru care s-ar putea baza pe noi mai mult decat ne asteptam sau banuim.

2. Abia in momentul in care pare ca nu exista solutii apar cele mai bune idei. Pentru ca adrenalina ne ajuta sa gandim diferit, iar faptul ca pare sa nu mai avem nimic de facut poate sa stimuleze mai mult decat ne imaginam creativitatea.

3. Valorile ne sunt testate constant. Acum cativa ani am inceput sa fiu atenta la cei pe care ii las aproape de mine si de visele mele. Nu cred ca am timp de risipit, iar 2012 m-a testat din nou.  Cat de fidela imi sunt promisiunii de a separa “graul de neghina” si de a nu mai semna cecuri in alb? Am evoluat, cu siguranta, dar procesul va continua si in 2013.

4. Prietenii sunt cea mai buna investitie pe care am facut-o vreodata in viata. Culmea este ca probabil n-am investit atat de mult in relatiile cu ei pe cat am investit in directii care meritau mult mai putin atentia mea. Dar am norocul de a avea alaturi niste oameni minunati, care au fost in nenumarate randuri sursele mele de energie, de entuziasm, de incredere prin felul in care cred in mine, si ma ajuta sa cresc constant.

5. “Cu cat muncesc mai mult cu atat am mai mult noroc”, nu-i asa? Am fost cu pedala de acceleratie apasata aproape tot anul, cateva evenimente, clienti, cursuri livrate, parteneriate noi, intr-o frenezie continua. Nu am stat sa ma uit in urma prea mult la nereusite, desi au fost cateva, ci am apasat pedala si mai tare cand acestea apareau. Si abordarea asta m-a dus inainte, asa ca probabil o voi repeta si in 2013. Cat despre cat de activ va fi 2013, daca il evaluez doar dupa primele saptamini cred ca stiu raspunsul.

Anul trecut imi doream puterea de accepta lucrurile care nu pot fi schimbate si de a face diferenta intre luptele care merita si pot fi duse si cele unde succesul e deghizat in capitulare. Din fericire am avut-o!

Mi-am dorit sa pot merge fara sa simt nevoia de a controla ceea ce oricum avem doar iluzia ca putem controla si aici cred ca am facut cel mai mare salt! Walk proud a fost motto-ul meu in 2012, insa in 2013 imi doresc doar sa ma pot bucura de drum, m-a dus exact unde trebuia pina acum!

 

 

 

December 10th, 2012 comenteaza 2 comentarii

Azi nu am nici un sfat de cariera. Si nici unul de viata. Am doar o nevoie, poate egoista, de a-mi pune pe hartie gandurile care s-au aglomerat atat de tare in ultimul timp ca se cer exprimate. Egoista pentru ca le scriu ca sa nu uit eu. Daca cineva poate invata ceva din asta, e deja un bonus:-)

Mi se pare ca sunt atat de multe momentele in care ne uitam prin viata si n-o mai vedem, incat, in primul rand pentru mine, vreau sa imortalizez momente. Ma ajuta sa imi amintesc de ele atunci cand ma indoiesc ca s-au intamplat.

Zilele imi curg tare repede in ultimele luni, unii prieteni ar spune ca asa a fost mereu, dar nu mi-am dat eu seama:-)  Si in valtoarea asta, de intalniri, oameni, rasarit si apus, somn sau munca atunci cand ar trebui sa dorm, mi se pare ca uit nepermis de multe momente de bine, sau foarte bine, sau de fericire. Mici, pentru ca din asta e formata fericirea, din mici momente. Din clipe in care iti e bine cu tot ce e in jurul tau. Si iti e bine cu tine in primul rand, ceea ce face sa fie bine si cu oricine ar fi in jurul tau.

Sunt ani de zile de cand ma preocupa si citesc despre subiectul asta, cum definim si cum ajungem la mult dorita stare de fericire. Stiu ca porneste de la chimie, si ca oricat ne-am stradui, exista un procent de fericire care ne e dat fiecaruia dintre noi. Un procent care depinde in mare masura de chimia organismului nostru, de ce mancam, de reactiile chimice din organism.

Dar depinde, in si mai mare masura, de modul in care ne uitam la ceea ce vedem. Studiile spun:-) ca orice schimbare in mediul extern noua ne poate determina o schimbare temporara a perceptiei fericirii, de maxim 6 luni, dupa care revenim la starea initiala de fericire. Cea cu care ne-am obisnuit sa traim. Probabil m-am obisnuit sa vad paharul plin, sau poate sunt ajutata in demersul asta.

Starea mea de fericire este alimentata constant de oamenii din jurul meu. Nu depinde, dar este ajutata de ceea ce vad in ei. Iar acum, nevoia de a pune pe hartie a venit tot de la ei. Am primit deja cateva cadouri de Craciun, care sunt infinit mai mari decat valoarea lor in bani. 

Pe scurt, asta ma ajuta pe mine acum sa vad paharul plin si ma face sa cred ca mai are loc sa se umple:

– o prietena care si-a amintit ca i-am admirat un accesoriu acum cateva luni, mi l-a adus in dar saptaminile trecute. De fiecare data cand ma uit la el, am un zambet larg pe fata;

– un prieten care mi-a facut o surpriza si a trimis de departe, printr-un intermediar, un cadou de suflet, insotit de textul de mai jos;

– prietenii care suna doar sa vada ce fac:-) si se intampla suficient de des incat sa imi dau seama ca ar merita sa fac si eu asta mai mult decat o fac acum;

– oameni cu care discut la un moment dat si ne revedem peste 3-4-5 luni si imi spun “ai avut dreptate, sa iti spun cat de mult si in bine s-au schimbat lucrurile pentru mine”. Asa cum mi s-a intamplat in seara asta:-)

– prieteni dragi mie care ma intreaba “ne vedem de Sarbatori, da?”;

– prieteni in a caror casa ma simt cu adevarat ca acasa. De fiecare data;

– prietenii cu care ma aud poate o data la cateva luni, dar ,de fiecare data cand reluam discutia, ma simt ca si cum am incheiat-o acum cateva minute;

– oameni care imi spun “anul acesta, unul dintre castigurile mele cele mai mari au fost cativa oameni speciali pe care i-am primit in viata, esti unul dintre ei”;

– prieteni care nu dorm noaptea de grija ca as fi putut interpreta gresit afirmatiile sau cererile lor;

– colegele mele care se bucura la gandul ca imi pot da o veste buna;

Sigur lista e mai lunga. Dar acum, am simtit nevoia sa le scriu pentru ca nu vreau sa le uit! Si pentru ca cred ca sunt momente pe care e pacat sa le uitam. Pentru ca daca le uitam…riscam sa nu le mai vedem. Si ele vor continua sa apara, iar noi vom continua sa le ignoram. Nu vreau sa risc asta!

 

July 18th, 2012 comenteaza 2 comentarii

Cu ceva timp in urma il descopeream pe Victor Frankl si cartea lui, care urma sa-mi devina de capatai: “In cautarea sensului vietii”. Se aduna deja cativa ani buni de cand citesc despre motivele care ne fac fericiti, despre ce rol are tipul de munca pe care o facem in ecuatia asta a echilibrului personal al fiecaruia dintre noi.

Unul dintre motivele pentru care am ajuns la Frankl a fost faptul ca am gasit mentionata foarte des cartea lui. Al doilea este felul in care ma impresioneaza toate povestile despre Holocaust si ma ajuta sa imi regasesc instant bucuria de a trai si sa multumesc cerului pentru tot ce am, inclusiv faptul ca nu m-am nascut in acele vremuri.


Citeste continuarea

April 2nd, 2012 comenteaza 2 comentarii

De curand, am citit despre existenta unei noi noi tehnici de selectie de personal in piata considerata cea mai democratica din lume, cea de peste Ocean: verificarea conturilor de Facebook sau Twitter la angajare. Practica pare sa fi devenit ceva comun acolo, in timp ce la noi, lucrurile sunt inca la inceput. Si eu consider de inteles si chiar de mare utilitate in procesul de recrutare verificarea informatiilor prezente pe LinkedIn, dar ma intreb cum si in ce directie ar putea evolua sau duce dezvoltarea retelelor sociale.

 

Am avut de mult ori discutii legate de oportunitatea verificarii unor asemenea informatii si, mai ales, de calitatea informatiilor adunate pe fiecare dintre platformele de socializare. In acest moment, reteaua pe care o recomand cu toata increderea este LinkedIn. Si asta, din mai multe motive: pentru ca este, in esenta, o retea profesionala, pentru ca CV-urile online au mai multe informatii decat CV-ul clasic, pentru ca apar in plus recomandarile, iar persoanele care ma leaga de un anumit candidat ar putea deveni, mai devreme sau mai tarziu, in procesul de recrutare, niste furnizoare de referinte. LinkedIn mai are un avantaj: in lipsa unei posibilitati reale de verificare a istoriei profesionale (background check), sunt mai putine sanse sa nu se descopere minciuna intr-un asemenea spatiu virtual public decat intr-un CV trimis prin email.


Citeste continuarea

March 8th, 2012 comenteaza 10 comentarii

Cand m-am inscris la liceul in care preda mama mea deja de multi ani de zile, singurele lucuri la care ma puteam gandi erau ca elevii nemultumiti de relatia cu ea vor rasfrange nemultumirea asta asupra mea. Imi povestea de la scoala, ii stiam pe o parte dintre ei, dar undeva acolo adanc in mine statea ascunsa o temere ca poate asa se vede de la ea, totul frumos. Din fericire avea dreptate, atunci, acum si de nenumarate ori dupa aceea. Mi-a fost mult timp teama sa ii prezint prietenii sau prietenele mele pentru ca stiam ca dupa 5-10 minute de interactiune stie deja cum vor reactiona si ma va avertiza cu cine am de-a face. Si a avut invariabil dreptate. Probabil ca o viata petrecuta in invatamant isi spune cuvantul atunci cand esti o “diriga” cu har. Altfel nu-mi pot explica faptul ca dupa ani de zile de cand s-a pensionat, profa de mate si “diriga” primeste inca la fiecare Craciun o trupa de 10-15-20 fosti elevi care vin sa o colinde si sa stea de vorba cu ea.
De mult timp m-am uitat in jur si am inceput sa apreciez relatia speciala pe care o am cu mama mea. E mai putin comun decat ma asteptam sa te ridice pe picioarele tale in viata un om care spune si acum “Te rog sa ai grija sa iti fie bine, sa fii fericita. Sa nu uiti ca nu traieste nimeni in locul tau. Eu te sustin orice ai decide sa faci”. O iubesc, si i-o spun cat de des pot, aici si acum din nou, pentru ca este parte din ceea ce sunt.


Citeste continuarea

  • Pagina 1 din 2
  • 1
  • 2
  • >
Copyright © 2010 - 2018 Madalina Uceanu Design: Bogdan Gheorghe