Tag: introspectie

Citeam la inceputul anului despre noi tipuri de posturi care ar putea aparea in perioada urmatoare si la care inca nu ne putem gandi. Unul dintre ele este “news curator”, adica un sistem automat sau o persoana care sa te ajute sa selectezi doar ce iti este util din cantitatea mare de informatie care ne bombardeaza zilnic.

Asa ca m-am gandit ca v-ar prinde bine sa gasiti o selectie dintre articolele cele mai interesante citite in utima perioada.

• Richard Branson are cateva sfaturi pentru cei care se gandesc sa devina antreprenori: “The key enterprising skills I used when first starting out are the very same ones I use today: the art of delegation, risk-taking, surrounding yourself with a great team and working on projects you really believe in.”
• Niste statistici putin ingrijoratoare legate de numarul joburilor care ar putea fi preluate de roboti in perioada urmatoare, in urma unui studiu facut de cei de la Oxford University:”After analyzing 702 jobs across various industries, two researchers from Oxford University found that 47 percent of these occupations were at risk of becoming completely computerized, Fast Company recently reported.”
• Ideea de a-ti re-recruta proprii angajati mi se pare foarte interesanta. Mai ales ca, in multe situatii din cele in care lucram, in care inlocuim pe cineva care a plecat sau este mutat in alt departament, se intampla sa existe un cost mai mare pentru a putea angaja din afara companiei, versus costul cu care compania era obisnuita deja.
• Despre valoarea intrebarilor in interviu, unele dintre ele pot genera in interviu discutii care sa ajute un CEO sa aleaga corect echipa de leadership alaturi de care sa isi poata indeplini obiectivele.
• De ce ar putea fi util sa citim si sa visam cu ochii deschisi? Am gasit cateva in articolul din The Guardian cateva argumente care mi-au placut: “Fiction can show you a different world. It can take you somewhere you’ve never been. Once you’ve visited other worlds, like those who ate fairy fruit, you can never be entirely content with the world that you grew up in. Discontent is a good thing: discontented people can modify and improve their worlds, leave them better, leave them different.”
• O metoda alternativa de predare, construind pe curiozitatea naturala a copiilor, pare sa dea rezultate spectaculoase. Interesant este ca ideea provine din tari in dezvoltare si este preluata si dezvoltata intr-un mediu similar.

Va doresc lectura placuta, pe mine m-au inspirat:-)

“Today is the first day from the rest of my life.” Asa spuneam acum 3 ani, asa spun si acum.

N-am stiut unde ma voi gasi acum, asa cum nu stiu unde voi fi peste alti 3 ani. Mi-a fost teama sa imi fac un business plan, pentru ca nu stiu cum as fi reactionat daca treceau 6 luni si eu nu eram acolo unde imi propusesem sa fiu. M-am aruncat!

Am crezut ca voi lucra singura pentru cativa ani. Imi amintesc cat de vehement mi-am combatut o prietena care m-a contrazis. Ea era convinsa ca nu va dura mult pina voi incepe sa imi construiesc o echipa.

Am vrut sa muncesc ca un “digital nomad”, dupa o luna de intalniri in locuri publice, prin cafenele, baruri si restaurante, imi semnam deja contractul de inchirere pentru primul birou. Pe care acum, la 3 ani, il parasesc pentru unul mai mare.

Citeste continuarea

Poate suna putin dur titlul de azi, dar asta e primul gand care imi vine in minte in momentul in care am intalniri cu oameni care nu s-au mai confruntat de mult timp cu piata joburilor. Unul dintre dezavantajele de a sta mult intr-o singura companie  poate fi faptul ca nu vezi ce e afara, iar perceptia ta este schimbata, in mare masura, de mesajele care ajung filtrat la tine. In spatele acestora sta pericolul cel mai mare, respectiv acela de a trai cu impresia ca timpul a stat in loc, ca lucrurile sunt asa cum se vad doar de la tine, iar “afara” este tot 2007-2008 si proiectele de recrutare sunt la tot pasul.

Citeste continuarea

Intre fricile mele de toate zilele s-au numarat: frica de avion, frica de lift, frica de ski, frica de telecabina, de viteza, frica de a pleca de la fostul loc de munca, frica de esec… si lista ar putea continua.

Apoi, pe masura ce incepeau sa ma acapareze, mi-am dat seama ca nu am alta varianta decat sa le privesc in ochi. M-am suit in avion, am urcat cu telecabina, am inceput sa invat sa schiez, am plecat dintr-un job bun, iar pe masura ce mi-am trait momentele de “rece pe sira spinarii”, am reinceput sa ma construiesc si sa ma intalnesc cu mine.

Citeste continuarea

Azi nu am nici un sfat de cariera. Si nici unul de viata. Am doar o nevoie, poate egoista, de a-mi pune pe hartie gandurile care s-au aglomerat atat de tare in ultimul timp ca se cer exprimate. Egoista pentru ca le scriu ca sa nu uit eu. Daca cineva poate invata ceva din asta, e deja un bonus:-)

Mi se pare ca sunt atat de multe momentele in care ne uitam prin viata si n-o mai vedem, incat, in primul rand pentru mine, vreau sa imortalizez momente. Ma ajuta sa imi amintesc de ele atunci cand ma indoiesc ca s-au intamplat.

Zilele imi curg tare repede in ultimele luni, unii prieteni ar spune ca asa a fost mereu, dar nu mi-am dat eu seama:-)  Si in valtoarea asta, de intalniri, oameni, rasarit si apus, somn sau munca atunci cand ar trebui sa dorm, mi se pare ca uit nepermis de multe momente de bine, sau foarte bine, sau de fericire. Mici, pentru ca din asta e formata fericirea, din mici momente. Din clipe in care iti e bine cu tot ce e in jurul tau. Si iti e bine cu tine in primul rand, ceea ce face sa fie bine si cu oricine ar fi in jurul tau.

Sunt ani de zile de cand ma preocupa si citesc despre subiectul asta, cum definim si cum ajungem la mult dorita stare de fericire. Stiu ca porneste de la chimie, si ca oricat ne-am stradui, exista un procent de fericire care ne e dat fiecaruia dintre noi. Un procent care depinde in mare masura de chimia organismului nostru, de ce mancam, de reactiile chimice din organism.

Dar depinde, in si mai mare masura, de modul in care ne uitam la ceea ce vedem. Studiile spun:-) ca orice schimbare in mediul extern noua ne poate determina o schimbare temporara a perceptiei fericirii, de maxim 6 luni, dupa care revenim la starea initiala de fericire. Cea cu care ne-am obisnuit sa traim. Probabil m-am obisnuit sa vad paharul plin, sau poate sunt ajutata in demersul asta.

Starea mea de fericire este alimentata constant de oamenii din jurul meu. Nu depinde, dar este ajutata de ceea ce vad in ei. Iar acum, nevoia de a pune pe hartie a venit tot de la ei. Am primit deja cateva cadouri de Craciun, care sunt infinit mai mari decat valoarea lor in bani. 

Pe scurt, asta ma ajuta pe mine acum sa vad paharul plin si ma face sa cred ca mai are loc sa se umple:

– o prietena care si-a amintit ca i-am admirat un accesoriu acum cateva luni, mi l-a adus in dar saptaminile trecute. De fiecare data cand ma uit la el, am un zambet larg pe fata;

– un prieten care mi-a facut o surpriza si a trimis de departe, printr-un intermediar, un cadou de suflet, insotit de textul de mai jos;

– prietenii care suna doar sa vada ce fac:-) si se intampla suficient de des incat sa imi dau seama ca ar merita sa fac si eu asta mai mult decat o fac acum;

– oameni cu care discut la un moment dat si ne revedem peste 3-4-5 luni si imi spun “ai avut dreptate, sa iti spun cat de mult si in bine s-au schimbat lucrurile pentru mine”. Asa cum mi s-a intamplat in seara asta:-)

– prieteni dragi mie care ma intreaba “ne vedem de Sarbatori, da?”;

– prieteni in a caror casa ma simt cu adevarat ca acasa. De fiecare data;

– prietenii cu care ma aud poate o data la cateva luni, dar ,de fiecare data cand reluam discutia, ma simt ca si cum am incheiat-o acum cateva minute;

– oameni care imi spun “anul acesta, unul dintre castigurile mele cele mai mari au fost cativa oameni speciali pe care i-am primit in viata, esti unul dintre ei”;

– prieteni care nu dorm noaptea de grija ca as fi putut interpreta gresit afirmatiile sau cererile lor;

– colegele mele care se bucura la gandul ca imi pot da o veste buna;

Sigur lista e mai lunga. Dar acum, am simtit nevoia sa le scriu pentru ca nu vreau sa le uit! Si pentru ca cred ca sunt momente pe care e pacat sa le uitam. Pentru ca daca le uitam…riscam sa nu le mai vedem. Si ele vor continua sa apara, iar noi vom continua sa le ignoram. Nu vreau sa risc asta!

Vineri seara, ora 18.15, in parc. Cei patru copii tocmai gasisera varianta ideala de joaca, dupa ce oscilasera intre cateva optiuni: cataratul in copac. M-am asezat bucuroasa pe o banca din apropiere, gustand din linistea momentului. Prilej sa  analizez cate iesisera bine peste zi, avand in vedere ritmul alert in care se desfasurase totul. Ratasem de putin mai toate intalnirile, imi luasem copila de la scoala din nou intr-o fuga, iar acum, urmau doua ore de liniste pana la programul de seara, previzibil. Aveam totul sub control:-) Asta pana cand a sunat telefonul: “Hei, ce faci? Nu vii la teatru?“. Gata cu linistea mea… pfff, nu e bine: “Nu, nu pot, abia am ajuns cu copilul in parc, mi-ar fi greu sa o iau de la joaca acum. Ramane pe alta data, multumesc mult pentru invitatie, sa ma anunti data viitoare cand jucati din nou spectacolul, vreau neaparat sa il vad.” Il stiam de anul trecut, il ratasem in Festival, dar voiam sa-l vad pentru ca subiectul ma interesa, fiind vorba despre metodele de selectie folosite in recrutare.

Citeste continuarea

Mi s-a parut intotdeauna un demers dificil sa revin la starea si emotiile de copil. Poate si pentru ca am uitat sa ma joc… Cu ceva vreme in urma, mi s-a parut chiar ca e mai bine sa  renunt la un obicei in care rationalul joaca un rol mai putin important. In ultimii ani, insa, de cand am cel mai stabil job din lume:-), cel de mama, am facut exercitiul acesta mai des si cu o placere mereu mai mare.

Imi amintesc si acum cat de mare si de frumoasa imi parea cladirea Circului, locul acela in care se intamplau minuni, la adapostul unei cupole imense. Treceam des pe langa  constructia in forma de ciuperca si, de fiecare data, incercam sa imi imaginez ce se intampla inauntru, cum se repeta, unde stau animalele, ce viata duc oamenii care lucreaza acolo si cat de multa joaca este in munca lor. Au trecut anii si tonul intrebarilor mele a devenit din ce in ce mai serios: oare cum o fi sa te joci cu viata ta in fiecare zi? M-am gandit mereu la „circari” cu o admiratie amestecata cu frica de ceva ce nu puteam cuprinde, nu puteam intelege.

Citeste continuarea

Cand m-am inscris la liceul in care preda mama mea deja de multi ani de zile, singurele lucuri la care ma puteam gandi erau ca elevii nemultumiti de relatia cu ea vor rasfrange nemultumirea asta asupra mea. Imi povestea de la scoala, ii stiam pe o parte dintre ei, dar undeva acolo adanc in mine statea ascunsa o temere ca poate asa se vede de la ea, totul frumos. Din fericire avea dreptate, atunci, acum si de nenumarate ori dupa aceea. Mi-a fost mult timp teama sa ii prezint prietenii sau prietenele mele pentru ca stiam ca dupa 5-10 minute de interactiune stie deja cum vor reactiona si ma va avertiza cu cine am de-a face. Si a avut invariabil dreptate. Probabil ca o viata petrecuta in invatamant isi spune cuvantul atunci cand esti o “diriga” cu har. Altfel nu-mi pot explica faptul ca dupa ani de zile de cand s-a pensionat, profa de mate si “diriga” primeste inca la fiecare Craciun o trupa de 10-15-20 fosti elevi care vin sa o colinde si sa stea de vorba cu ea.
De mult timp m-am uitat in jur si am inceput sa apreciez relatia speciala pe care o am cu mama mea. E mai putin comun decat ma asteptam sa te ridice pe picioarele tale in viata un om care spune si acum “Te rog sa ai grija sa iti fie bine, sa fii fericita. Sa nu uiti ca nu traieste nimeni in locul tau. Eu te sustin orice ai decide sa faci”. O iubesc, si i-o spun cat de des pot, aici si acum din nou, pentru ca este parte din ceea ce sunt.

Citeste continuarea

Au trecut deja 2 ani de cand spuneam asta si cand indrazneam sa ma desprind de mine cea veche si sa incep o noua activitate dupa aproape 16 ani petrecuti in aceeasi companie. Doi ani in care am trecut gradual prin frica ca nu ma voi descurca, prin discutii interminabile cu mine despre ce voi face daca, scenarii fataliste si indrazneala de a visa frumos, prin evaluari si selectari succesive ale celor pentru care conta cine sunt eu in egala masura cu cat contau ei pentru mine.

Jean Houston spunea la un moment dat tare frumos ca anestezia simturilor are si efectul de a te face sa nu percepi durerea dar si pe acela de a nu te mai putea bucura de lucrurile bune care iti ies in cale. Am simtit pe pielea mea si pastrez in suflet fiecare pas facut, si ma bucur de gandul asta si de multele lectii pe care le-am invatat in acest interval. Aveam senzatia ca am ajuns la maturitate si inainte de perioada asta, acum stiu ca subiectul nu ma mai preocupa:-) si ca a fi “in teren” m-a ajutat enorm sa percep lumea si oamenii din jur.

Citeste continuarea

Am deja 18 luni de cand am pornit marea aventura a antreprenoriatului. In momentul in care am decis asta incepusem sa constat ca relatia mea cu timpul este duala, a  trecut destul de mult, dar nu mai pare sa fie suficient nici inaintea mea. Gandul ca ma voi privi in oglinda peste 5 ani, stiind ca am ingropat adanc in comoditate dorinta de a-mi schimba povestea pe care mi-o spun despre mine, m-a coplesit.

Concluzia de pina acum este ca este cel mai accelerat proces de dezvoltare personala prin care am trecut, as indrazni sa spun ca este comparabil ritmul cu cel in care am simtit ca te dezvolti atunci cand faci coaching. (CANI – Continuous and Neverending Improvement)

In zilele bune ma intreb o data pe zi ce fac eu de fapt aici, incotro ma indrept oare, iar in zilele proaste ma cert cu gandul asta la fiecare 2-3 ore. Iar abilitatea pe care am exersat-o cel mai mult in perioada asta a fost aceea de a-mi reduce fricile la tacere, chiar si una temporara, pentru a-mi putea vedea de drumul pe care il construiesc pe masura ce trec zilele.

Am primit in perioada asta fiecare telefon ca pe un cadou, fiecare client sau prieten care m-a sunat sa ma intrebe ce fac,  sa imi ceara sfatul sau sa ma implice in proiecte a fost un CADOU personal, iar starea asta n-o pot descrie suficient de bine in cuvinte. Imi doresc doar sa o pot pastra la fel indiferent de locul unde voi ajunge si modul in care se va aseza drumul meu.

Nu-mi permit sa imi fie frica, acum sau in viitor, si am declarat-o dusmanul meu cel mai mare, alaturi de orice demers care poate duce la diminuarea increderii in mine. Pina acum sunt cele mai mari exercitii pe care le-am facut cu mine si pe masura ce le continui imi dau seama cat mai am de invatat.

Asta poate explica reactiile mele mai putin tipice pentru ceea ce credeam sau cine paream ca sunt inainte, atentia la informatiile pe care le las sa ma influenteze si la oamenii pe care ii las aproape de visele mele. Cred ca cea mai mare responsabilitate pe care o avem fata de noi este aceea de a ne proteja visele, iar piedicile pe care le avem in indeplinirea lor sunt menite sa ne testeze de fapt dorinta reala de a le atinge, ne pregatesc sa le implinim de fapt.

Partea cea mai frumoasa a drumului este insa senzatia ca, in ciuda discomforturilor temporare, am revenit acasa, la mine. Acolo unde stiu ca singura persoana care trebuie sa decida cu adevarat pasii urmatori sunt eu, singura dificultate fiind aceea de a testa permanent ce vreau si ce simt fata de lucrurile care imi ies in cale si a decide pasii urmatori dupa aceasta discutie cu mine.

Surpriza placuta a noului drum sunt OAMENII pe care I-am descoperit pe parcurs, avand aceleasi temeri, in registre diferite poate, dar purtand aceeasi lupta cu sine in fiecare zi. Sunt mai impreuna cu ceilalti decat am fost vreodata, iar modul in care ma conectez cu cei din jur trece mult peste superficialitatea raporturilor sociale, am primit o multime de prieteni noi si de ferestre deschise catre adevarurile aceleea profunde ale multora dintre ei.

Gandul ca decid in fiecare zi pe ce pot sa imi “pierd” timpul, care sunt lucrurile pe care VREAU sa le fac chiar daca nu am un argument concret pentru acesta dorinta, ma umple de energia de care am nevoie pentru a continua exercitiul. Iar faptul ca imi dau voie mie si universului sa nu am argumente pentru toate mi-a adus pina acum mai multe surprize placute decat imi imaginam. Coincidentele care sunt parte din noul meu drum cred sunt cele mai frumoase cadouri si confirmari ca drumul acesta este al meu atat de frumos!

“When you change the way you look at things, the things you look at change.” – Wayne Dyer