O întrebare care nu trece de la sine
„Fac ceea ce este potrivit pentru mine sau ar trebui să schimb direcția?” Este o întrebare frecventă în mintea profesionistului senior, care are deja zece, cincisprezece sau douăzeci de ani într-o carieră și într-o profesie pe care le-a ales, de multe ori, mai degrabă conjunctural.
Am scris despre asta în 2010, iar întrebarea revine în discuțiile mele și acum. Important este să înțelegem că procesul e de durată: nu e o boală care „trece” după câteva luni dacă îi aplici tratamentul potrivit.
Apar întrebările: ce fac greșit de nu găsesc soluția? E normal să dureze atât de mult? Mai ții minte că vorbeam despre asta acum un an? Pornesc pe calea înfricoșătoare a chestionării proprii și a căutării altui drum?
Perspectiva poate fi terifiantă: să constat că nu sunt în direcția potrivită, fără să știu care ar fi aceea, și să accept o perioadă neclară, în care îmi pun la bătaie toată voința ca să mă țin pe linia de plutire. Îmi amintesc perioada mea de tranziție și felul în care am devorat cartea Herminiei Ibarra, „Working Identity”, care îmi confirma toate emoțiile resimțite și etapele prin care trecusem. Primeam des întrebarea „Și nu îți e frică?”, dar fiecare răspuns mă ajuta să mă conving că e perioada ideală să mă împrietenesc cu frica mea, care era mai prezentă decât în toți anii anteriori.
De ce nu ne pot ajuta, de multe ori, cei apropiați
Persoanele din apropierea noastră, cercul de cunoscuți, nu ne pot ajuta aici. Propria lor rezistență la schimbare, inclusiv la schimbarea noastră, este încă o piedică în calea reinventării. (Despre ce pot face în schimb alte legături, vezi articolul despre puterea verigilor slabe.)
Reinventarea este mai profundă decât pare. Este căutarea unei povești despre sine care să capete sens mai întâi în ochii noștri, ca apoi să aibă sens și pentru cei din jur. Azi avem teste și chiar un asistent AI cu care putem discuta ore în șir; pot fi un punct de plecare, dar nu fac pașii în locul nostru.
Învățăm cine suntem doar pe terenul de luptă
Învățăm cine suntem doar în teren, nu pe margine și nu doar privind spre noi: încercând activități noi, intrând în cercuri noi, găsind modele și ajustându-ne povestea pe măsură ce o spunem celorlalți. Totul se întâmplă în acțiune.
Cartea Herminiei Ibarra mi-a arătat cât de multe similitudini există în felul în care reacționăm la schimbare. Trecând printr-o tranziție majoră și văzând tranzițiile celor din jur, mi-am dat seama cât de multă dreptate are. Etapele au fost aceleași, pentru mine, pentru alții și pentru mulți dintre cei descriși în carte:
- autoanaliza dusă până la paralizie (analysis paralysis);
- îndoiala de sine;
- teama de a confrunta lumea de afară;
- începutul timid de a păși în afara zonei cunoscute;
- explicațiile oferite celor din jur, care nu înțelegeau încotro și, concret, cum;
- plăcerea de a întâlni oameni noi și care gândesc diferit;
- încrederea că există o cale și că, pornind cu pași mici pe o direcție care se ajustează în timp ce mergi, vei găsi drumul în care te regăsești;
- descoperirea celor care au trecut prin etape similare și care au pășit deja într-o nouă viață.
Apropo de îndoiala de sine, îmi amintesc că în primul meu an de antreprenoriat am avut un proiect de Career Mentoring în care aveam în față un profesionist cu extraordinar de multă experiență și rezultate vizibile pentru organizația din care venea și pentru piață, care, spre surprinderea mea, se îndoia că ar putea repeta reușita în alt loc. Singurul motiv era că rămăsese prea mult în aceeași organizație și începuse să creadă că îl favorizase mai mult locul decât propria competență. Trăisem asta, o mai văzusem și la alții, așa că mi-a fost destul de simplu să îl ghidez în perioada de tranziție. Și da, a reușit și ulterior; doar primul pas a fost greu, în rest, „he worked his magic”.
Soarele nu se arată pe loc
În etapele acestea te simți ca în ochiul uraganului. După aceea se arată soarele, dar tinde să fie pretențios: se arată doar dacă ai avut curajul să înfrunți furtuna. Nu pot promite cât durează sau unde ajungi. Pot spune doar ce am văzut la mine și la ceilalți: primii pași, oricât de mici, au schimbat mai mult decât încă o lună de analiză.
Dacă te întrebi cum te poate ajuta cineva din exterior: este un interlocutor fără interes în decizia ta, care te ajută să transformi întrebările în pași mici, pe care îi poți încerca și corecta pe parcurs.
Tu ce pași ai făcut de la gând la acțiune?
