Nu am timp….

…si uneori nici cuvinte. Probabil asta se intampla cand cazi sau te ridici in tine insuti, cu o rapiditate in schimbarea perspectivei pe care anul asta mi-a indicat-o inca din primele zile. Un fel de roller-coaster prin viata si printre emotii diverse, toate menite sa predea niste lectii pe care probabil le poti intelege cu adevarat doar dupa ce intra in scena timpul.

In ultima perioada am trait cu revelatia aproape obsesiva ca subestimam valoarea timpului.  De cateva saptamini sau cateva zile au plecat dintre noi cativa oameni prea tineri si din nou m-am pierdut in fata gandului ca NU AM TIMP. Nu am cuvinte nici sa descriu care e starea pe care mi-o da lectura textului Ralucai, nici sa trag vreo concluzie pe care as putea-o impartasi.

Am doar o colectie de ganduri care se invart repede si cer sa iasa, poate asa se vor aseza concluziile.

Mi-e teama ca dramele pierderii unor oameni apropiati sau cunoscuti isi vor pierde importanta si lectia pe masura ce se vor asterne zilele. Nu vreau sa uit!

As vrea sa am convingerea ca le e mai bine acolo unde se duc.

Ii respect si ii apreciez pe cei care le-au stat alaturi in lupta lor cu orele. Si in acelasi timp n-as vrea sa fiu in locul lor in momentele astea, doare si sa-mi imaginez ce simt.

Mi-ar placea sa cred ca nu e inutil si ca putem intelege ce e de facut diferit in viata fiecaruia dintre noi.

 

Later edit: M-a intrerupt din scris o imbratisare si o soapta, “Buna dimineata Mami, te iubesc!“, o alta lectie.

 

 

Tweet