Personal

S-au facut deja cateva luni de cand volumul de munca a sarit alt prag. Nu credeam ca poate sa creasca, dar..”never say never”:-)

Primavara lui 2013 ne-a gasit intr-un nou sediu, cu un proiect mare de outplacement, proiecte noi de recrutare si multe propuneri. Vara lui 2013 m-a tinut ocupata cu lansarea unei noi linii de business, implementam in acest moment un sistem de e-recruitment pentru unul dintre clientii nostri. Toamna lui 2013 ne-a adus cateva proiecte noi de recrutare, alte cateva proiecte foarte interesante de executive coaching, cateva sesiuni de curs de recrutare si mai multe cursuri deschise pe care le organizam. Un an plin, desi nu usor.

In coaching incerc sa ii ajut pe altii sa renunte la perfectionismul care blocheaza actiunile. Orice proces de coaching presupune un schimb si o dezvoltare mutuala.  Si eu invat de la cei cu care lucrez si de la fiecare situatie noua cu care ma confrunt. Lipsa timpului pentru scris este o dovada a unei asemenea lectii care inca trebuie invatata: cea a perfectionismului. Asa ca, si pentru ca am cativa prieteni dragi care ma sustin, dar si pentru ca vreau sa imi invat lectia totusi, voi relua postarile pe blog, chiar daca unele dintre ele nu raspund intotdeauna standardului pe care mi-ar placea sa il pastrez. Ziua are tot 24 de ore si in 2013, insa pare de cel mult 8-9 ore:-)

Ma astept ca iarna lui 2013 sa fie la fel de plina, nu neaparat productiva, dar sigur intensa. Daca nu din alte motive, macar pentru ca vor fi bugete ramase de cheltuit in acest an. Si, nu in ultimul rand, pentru ca sunt companii care au avut un an mai putin prost decat se asteptau si au decis ca a sta pe loc inseamna a scadea si mai mult. Exista inca speranta , sau asa aleg eu sa cred.

“Today is the first day from the rest of my life.” Asa spuneam acum 3 ani, asa spun si acum.

N-am stiut unde ma voi gasi acum, asa cum nu stiu unde voi fi peste alti 3 ani. Mi-a fost teama sa imi fac un business plan, pentru ca nu stiu cum as fi reactionat daca treceau 6 luni si eu nu eram acolo unde imi propusesem sa fiu. M-am aruncat!

Am crezut ca voi lucra singura pentru cativa ani. Imi amintesc cat de vehement mi-am combatut o prietena care m-a contrazis. Ea era convinsa ca nu va dura mult pina voi incepe sa imi construiesc o echipa.

Am vrut sa muncesc ca un “digital nomad”, dupa o luna de intalniri in locuri publice, prin cafenele, baruri si restaurante, imi semnam deja contractul de inchirere pentru primul birou. Pe care acum, la 3 ani, il parasesc pentru unul mai mare.

Citeste continuarea

Exista momente in care cei 4 pereti intre care te afli devin brusc fluizi si te fac sa te simti in mijlocul lumii si, mai ales, in mijlocul tau. Acela pe care nu-l stiai foarte bine, dar intuiai ca exista acolo undeva, adanc ascuns.

Asa am simtit acum 6 ani la Erisma 5, cand intr-o sala a Hotelului Novotel, ne intreba brusc Oana Pellea unde suntem. Am parasit incaperea, dar unde am plecat? Brusc cuvintele incepeau sa sune altfel si sa rezoneze in noi si in toate, de parca atunci am fi descoperit pentru prima oara limba romana.

Citeste continuarea

Cred ca ne-am obisnuit prea mult cu gandul ca atunci cand e rau, e doar rau. Am uitat sa vedem ca pragurile de sus ne sunt cel mai bun profesor in viata. Abia cand incepem sa ne impiedicam, sa nu ne mai iasa lucrurile asa cum ne-am dori, abia atunci avem intelepciunea sa ne punem intrebari si sa ne privim de sub lumina rece a lupei.

Citeste continuarea

Intre fricile mele de toate zilele s-au numarat: frica de avion, frica de lift, frica de ski, frica de telecabina, de viteza, frica de a pleca de la fostul loc de munca, frica de esec… si lista ar putea continua.

Apoi, pe masura ce incepeau sa ma acapareze, mi-am dat seama ca nu am alta varianta decat sa le privesc in ochi. M-am suit in avion, am urcat cu telecabina, am inceput sa invat sa schiez, am plecat dintr-un job bun, iar pe masura ce mi-am trait momentele de “rece pe sira spinarii”, am reinceput sa ma construiesc si sa ma intalnesc cu mine.

Citeste continuarea

Daca stau sa ma uit la numarul articolelor pe care le-am publicat in 2012, s-ar putea zice ca nu am fost prea activa. Insa, realitatea este fix pe dos, tocmai volumul foarte mare de munca de anul trecut nu mi-a lasat prea mult timp pentru scris. Am preferat sa ma concentrez pe ceea ce ma ajuta sa imi alimentez visele. Toate trec prin stomac. Vise si emotii in egala masura, iar lectia asta legata de statul cu capul in nori, dar cu picioarele bine infipte in pamant, am trait-o din nou foarte intens in 2012.

In majoritatea cazurilor reactionez mai bine la frica. Dar nu la frica de a face, ci la cea de a nu face ceva. Si mai ales la frica de mine, cea de peste cativa ani. Din aceeasi frica, imi si notez lucrurile care ma bucura. Mi-e teama sa nu fiu coplesita de valul de negativism sau teama care blocheaza…

Am avut de repetat niste lectii de viata si am primit niste examene noi. Sper ca le-am trecut cu bine, insa probabil nu voi sti asta decat peste cativa ani. Le rezum mai jos, poate sunt si altora de folos.

1. Nu avem dreptul sa ne lasam coplesiti de frica. Sa ne miscam din cauza ei da, dar blocajele nu fac bine nimanui. Ne fac rau noua si celor din jurul nostru care s-ar putea baza pe noi mai mult decat ne asteptam sau banuim.

2. Abia in momentul in care pare ca nu exista solutii apar cele mai bune idei. Pentru ca adrenalina ne ajuta sa gandim diferit, iar faptul ca pare sa nu mai avem nimic de facut poate sa stimuleze mai mult decat ne imaginam creativitatea.

3. Valorile ne sunt testate constant. Acum cativa ani am inceput sa fiu atenta la cei pe care ii las aproape de mine si de visele mele. Nu cred ca am timp de risipit, iar 2012 m-a testat din nou.  Cat de fidela imi sunt promisiunii de a separa “graul de neghina” si de a nu mai semna cecuri in alb? Am evoluat, cu siguranta, dar procesul va continua si in 2013.

4. Prietenii sunt cea mai buna investitie pe care am facut-o vreodata in viata. Culmea este ca probabil n-am investit atat de mult in relatiile cu ei pe cat am investit in directii care meritau mult mai putin atentia mea. Dar am norocul de a avea alaturi niste oameni minunati, care au fost in nenumarate randuri sursele mele de energie, de entuziasm, de incredere prin felul in care cred in mine, si ma ajuta sa cresc constant.

5. “Cu cat muncesc mai mult cu atat am mai mult noroc”, nu-i asa? Am fost cu pedala de acceleratie apasata aproape tot anul, cateva evenimente, clienti, cursuri livrate, parteneriate noi, intr-o frenezie continua. Nu am stat sa ma uit in urma prea mult la nereusite, desi au fost cateva, ci am apasat pedala si mai tare cand acestea apareau. Si abordarea asta m-a dus inainte, asa ca probabil o voi repeta si in 2013. Cat despre cat de activ va fi 2013, daca il evaluez doar dupa primele saptamini cred ca stiu raspunsul.

Anul trecut imi doream puterea de accepta lucrurile care nu pot fi schimbate si de a face diferenta intre luptele care merita si pot fi duse si cele unde succesul e deghizat in capitulare. Din fericire am avut-o!

Mi-am dorit sa pot merge fara sa simt nevoia de a controla ceea ce oricum avem doar iluzia ca putem controla si aici cred ca am facut cel mai mare salt! Walk proud a fost motto-ul meu in 2012, insa in 2013 imi doresc doar sa ma pot bucura de drum, m-a dus exact unde trebuia pina acum!

Azi nu am nici un sfat de cariera. Si nici unul de viata. Am doar o nevoie, poate egoista, de a-mi pune pe hartie gandurile care s-au aglomerat atat de tare in ultimul timp ca se cer exprimate. Egoista pentru ca le scriu ca sa nu uit eu. Daca cineva poate invata ceva din asta, e deja un bonus:-)

Mi se pare ca sunt atat de multe momentele in care ne uitam prin viata si n-o mai vedem, incat, in primul rand pentru mine, vreau sa imortalizez momente. Ma ajuta sa imi amintesc de ele atunci cand ma indoiesc ca s-au intamplat.

Zilele imi curg tare repede in ultimele luni, unii prieteni ar spune ca asa a fost mereu, dar nu mi-am dat eu seama:-)  Si in valtoarea asta, de intalniri, oameni, rasarit si apus, somn sau munca atunci cand ar trebui sa dorm, mi se pare ca uit nepermis de multe momente de bine, sau foarte bine, sau de fericire. Mici, pentru ca din asta e formata fericirea, din mici momente. Din clipe in care iti e bine cu tot ce e in jurul tau. Si iti e bine cu tine in primul rand, ceea ce face sa fie bine si cu oricine ar fi in jurul tau.

Sunt ani de zile de cand ma preocupa si citesc despre subiectul asta, cum definim si cum ajungem la mult dorita stare de fericire. Stiu ca porneste de la chimie, si ca oricat ne-am stradui, exista un procent de fericire care ne e dat fiecaruia dintre noi. Un procent care depinde in mare masura de chimia organismului nostru, de ce mancam, de reactiile chimice din organism.

Dar depinde, in si mai mare masura, de modul in care ne uitam la ceea ce vedem. Studiile spun:-) ca orice schimbare in mediul extern noua ne poate determina o schimbare temporara a perceptiei fericirii, de maxim 6 luni, dupa care revenim la starea initiala de fericire. Cea cu care ne-am obisnuit sa traim. Probabil m-am obisnuit sa vad paharul plin, sau poate sunt ajutata in demersul asta.

Starea mea de fericire este alimentata constant de oamenii din jurul meu. Nu depinde, dar este ajutata de ceea ce vad in ei. Iar acum, nevoia de a pune pe hartie a venit tot de la ei. Am primit deja cateva cadouri de Craciun, care sunt infinit mai mari decat valoarea lor in bani. 

Pe scurt, asta ma ajuta pe mine acum sa vad paharul plin si ma face sa cred ca mai are loc sa se umple:

– o prietena care si-a amintit ca i-am admirat un accesoriu acum cateva luni, mi l-a adus in dar saptaminile trecute. De fiecare data cand ma uit la el, am un zambet larg pe fata;

– un prieten care mi-a facut o surpriza si a trimis de departe, printr-un intermediar, un cadou de suflet, insotit de textul de mai jos;

– prietenii care suna doar sa vada ce fac:-) si se intampla suficient de des incat sa imi dau seama ca ar merita sa fac si eu asta mai mult decat o fac acum;

– oameni cu care discut la un moment dat si ne revedem peste 3-4-5 luni si imi spun “ai avut dreptate, sa iti spun cat de mult si in bine s-au schimbat lucrurile pentru mine”. Asa cum mi s-a intamplat in seara asta:-)

– prieteni dragi mie care ma intreaba “ne vedem de Sarbatori, da?”;

– prieteni in a caror casa ma simt cu adevarat ca acasa. De fiecare data;

– prietenii cu care ma aud poate o data la cateva luni, dar ,de fiecare data cand reluam discutia, ma simt ca si cum am incheiat-o acum cateva minute;

– oameni care imi spun “anul acesta, unul dintre castigurile mele cele mai mari au fost cativa oameni speciali pe care i-am primit in viata, esti unul dintre ei”;

– prieteni care nu dorm noaptea de grija ca as fi putut interpreta gresit afirmatiile sau cererile lor;

– colegele mele care se bucura la gandul ca imi pot da o veste buna;

Sigur lista e mai lunga. Dar acum, am simtit nevoia sa le scriu pentru ca nu vreau sa le uit! Si pentru ca cred ca sunt momente pe care e pacat sa le uitam. Pentru ca daca le uitam…riscam sa nu le mai vedem. Si ele vor continua sa apara, iar noi vom continua sa le ignoram. Nu vreau sa risc asta!

…si uneori nici cuvinte. Probabil asta se intampla cand cazi sau te ridici in tine insuti, cu o rapiditate in schimbarea perspectivei pe care anul asta mi-a indicat-o inca din primele zile. Un fel de roller-coaster prin viata si printre emotii diverse, toate menite sa predea niste lectii pe care probabil le poti intelege cu adevarat doar dupa ce intra in scena timpul.

In ultima perioada am trait cu revelatia aproape obsesiva ca subestimam valoarea timpului.  De cateva saptamini sau cateva zile au plecat dintre noi cativa oameni prea tineri si din nou m-am pierdut in fata gandului ca NU AM TIMP. Nu am cuvinte nici sa descriu care e starea pe care mi-o da lectura textului Ralucai, nici sa trag vreo concluzie pe care as putea-o impartasi.

Am doar o colectie de ganduri care se invart repede si cer sa iasa, poate asa se vor aseza concluziile.

Mi-e teama ca dramele pierderii unor oameni apropiati sau cunoscuti isi vor pierde importanta si lectia pe masura ce se vor asterne zilele. Nu vreau sa uit!

As vrea sa am convingerea ca le e mai bine acolo unde se duc.

Ii respect si ii apreciez pe cei care le-au stat alaturi in lupta lor cu orele. Si in acelasi timp n-as vrea sa fiu in locul lor in momentele astea, doare si sa-mi imaginez ce simt.

Mi-ar placea sa cred ca nu e inutil si ca putem intelege ce e de facut diferit in viata fiecaruia dintre noi.

Later edit: M-a intrerupt din scris o imbratisare si o soapta, “Buna dimineata Mami, te iubesc!“, o alta lectie.